Constantin Silvestri (1913–1969)
Baccanale

Ludwig van Beethoven (1770–1827)
Sonata pentru pian nr. 14 în do diez minor, Op. 27 nr. 2
“Quasi una fantasia” („Sonata Lunii”)

Claude Debussy (1862–1918)
Preludii, Cartea I
Voiles
Vent d’Ouest

Frédéric Chopin (1810–1849)
Balada nr. 1 în sol minor, Op. 23

Erik Satie (1866–1925)
3 Gnossiennes

Franz Liszt (1811–1886)
Sonetto 104 del Petrarca din Années de pèlerinage, Deuxième année: Italie, S.161/5

Piotr Ilici Ceaikovski (1840–1893) / Mikhail Pletnev (n. 1957)
Pas de Deux din baletul Spărgătorul de nuci

Franz Liszt (1811–1886)
Mephisto Waltz nr. 1, S.514

Keith Jarrett (n. 1945)
Improvizații

Combinatul Fondului Plastic

Pian Solo

Există muzicieni care interpretează lumea.
Și există alții care preferă să o reinventeze.

Omri Mor aparține celei de-a doua categorii.

Pentru el, pianul nu este doar un instrument, ci un teritoriu unde granițele dintre stiluri devin irelevante. Jazzul, tradiția clasică și muzicile arabo-andaluziene nu apar ca lumi separate, ci ca fragmente ale aceleiași realități sonore.

În loc să aleagă între ele, Mor le lasă să se întâlnească.

Rezultatul nu este o simplă fuziune stilistică, ci ceva mai rar: o muzică în care discipline foarte diferite par să respire natural împreună.

Virtuozitatea pianului clasic se întâlnește cu libertatea improvizației jazz, iar ornamentația orientală deschide spații sonore care par să vină dintr-o altă epocă.

În mâinile lui, pianul devine un loc unde trecutul și prezentul coexistă fără conflict.

Un concert solo cu Omri Mor nu este doar o demonstrație de virtuozitate, ci o explorare a libertății muzicale. Fiecare moment pare să se nască exact atunci când este cântat, ca și cum muzica ar descoperi pe loc drumul pe care îl urmează.

Într-o lume în care stilurile sunt adesea tratate ca etichete, Mor face un gest mult mai radical: refuză clasificarea.

Și își construiește propria realitate sonoră.

Pentru o seară, pianul devine locul unde aceste lumi se întâlnesc.
Nu pentru a se explica unele pe altele, ci pentru a exista împreună.

În tot zgomotul digital, în care algoritmii decid tot mai des ce ascultăm și cum gândim, improvizația devine un act aproape subversiv: afirmarea libertății umane în forma ei cea mai directă.